În cariera mea am văzut câțiva copii diagnosticați cu autism și nu m-am lovit niciodată de problema de a nu relaționa cumva. Recunosc că pornesc cu teamă la consult, fiind vorba de o interacțiune vizuală în principal însă toate cazurile vazute de mine s-au comportat spectaculos.
Cel mai mare interes l-au prezentat testele de stereopsie și cititul numerelor, becurile prezentau interes doar dacă erau colorate și nu le place să îI dai drept exemplu pe alții. Așa că recomand să fie consultați în principiu într-un timp mai lung, eventual la sfarșitul sau începutul programului, când nu este foarte multă lume.
Cazul cel mai frumos a fost al unui băiat de 14 ani care a ajuns să facă o mică intervenție chirurgicală cu anestezie locală, nu povestesc că a stat exemplar la consult, deși părinții îi spuneau mereu să se uite la doamna doctor, îngreunându-i situația și lui și mie, dar cu rabdare i-am aratat ce înseamnă o anestezie, că picăturile nu ustura, ba din contra îl ajută să nu simtă nimic și a acceptat întreaga procedură fără să ceară să-i fie părinții de față.
De atunci când ne vedem interacțiunea noastră este mult mai ușoară, nu fac consultul cu nimeni de față, nici măcar părinții dacă el nu vrea și fără asistente sau rezidenți prezenți. Însă nu ne privim niciodată în ochi. Între noi este un microscop mereu. Asta ajută mereu. Durează mult consultul, însă mă pot socoti cumva, cred, prietena lui și pentru mine asta este cea mai mare realizare.