” Și dumneata cum ți se pare că vezi acum? Că eu văd puțin cețos…” aud pe holul cabinetului în timp ce consult alt pacient…Și asta e o adevărată muzică pentru mine…puține lucruri compensează plăcerea de a trage cu urechea la ce zic pacienții postoperator…
Sigur, pare puțin morbid, dar de cele mai multe ori acești oameni leagă veritabile prietenii cu colegii de suferință în preoperator când îi auzi cum se încurajează unii pe alții despre cum o să fie operația și că sigur o să fie bine…și de obicei mai continuă discuția și în salon unde urmează schimbul de telefoane și compararea indicatiilor postoperatorii.
Si desi unora li se pare ” radio șanț ” eu sunt fericită cu această solidaritate între ei, solidaritate care devine prietenie clară la urmatoarele controale cand în afara discuției oftalmologice se prezintă și pozele nepoților din telefon ” ea este a lu’ cea mare de care-ti ziceam că a luat la facultate” semn clar că pacientul vede bine postoperator și e multumit.
Și cel mai frumos exemplu de solidaritate a pacienților mei, de care sunt mândră de altfel, a fost a unor persoane în etate operate deja la un ochi care încurajau un tânăr ce tremura de frică fiindu-i necesar o operație posttraumatism și căruia îi susțineau sus și tare că operație mai ușoară nici că au văzut și „dacă te simți bine mamă după aia te pun în legătură cu nepoata mea care câștigă bine și e fată serioasă”.
Nu pot să nu remarc ca se mai liniștise deja când a intrat în sala de operații…Așadar și operat și însurat! După cum spuneam…muzică pentru urechile mele! Inseamna ca oamenii sunt și oameni și omenoși în același timp. Și-i iubesc pentru ambele!