Ca oftalmolog te întâlnești cu situații și povești personale nebănuite, dar nimic nu mi-a atras atenția decat cele 2 cazuri evaluate in ultimul timp, pe care urmează sa vi le povestesc:
– un pacient ” tânără vedetă TV” , cine mă cunoaște știe că ca nu m-am mai uitat la TV de 4 ani, deci habar n-aveam cine este, vine cu o pierdere de vedere datorată unui glaucom pe care nu-l trata, „că el nu bagă medicamente de la vârsta asta în el” dar a venit așa…la verificare! Eu stau, îi explic ca nu va mai vedea , ca-l duce lumea de mână, etc…el îmi răspunde superior „Nu-i nimic, mă duc bodyguarzii sau dansatorii mei pe scenă, mă descurc eu…” M-am uitat prostită la acest individ și l-am dat delicat pe ușa afară cu mentiunea că la mine vine cand vrea să vadă, nu să nu vadă…🤔
– un pacient în vârstă, profesor de matematică, cu o degenerscenta maculară ce i-a afectat vederea astfel încât este dus de mână de soție, mi-a zis că el nu e complet nefericit, nu poate sa-mi explice exact de ce, că îmi mulțumește pentru grija ce i-o port dar dacă deocamdata nu se poate rezolva, nu-i nimic, mai așteaptă… L-am vazut la Festivalul Enescu adus de soție, o doamnă minunată dealtfel, și neputându-mă abține, de unde eram cocoțată, la pauză m-am dus să-l salut și să schimbăm impresii de festival.
Nu cred că are rost să spun cu cine simpatizez aici…pot spune că pe lumea asta constat că „lumina ochilor” nu e totul, chiar dacă unii o irosesc prostește și că-mi voi folosi toată priceperea să caut soluții noi, să educ noi colegi care să aducă științei cât mai multă valoare!
Multumesc domnule profesor pentru lecția dată!