Am mai multe exemple de părinți care se agită înfiorător când le dau vestea ca au copiii lor nevoie de corecție optică sau tratament pentru diverse afecțiuni… Ce mă surprinde neplăcut este reacția imediată a copilului: Mami, asta e rău? sau”Mami, de ce plângi, e rău ce am eu?”
Si eu am copii, nu sunt imună cand aflu ceva despre starea lor de sănătate, dar ma chinui să nu reactionez disproportionat, tocmai ca sa nu-I sperii. Un părinte a pufait si bufnit in fața copilului, si-a mai luat si consoarta la rost, ca uite, copilul are probleme si nu stiai…
Măi oameni buni, dacă tot veniti la oftalmolog cand ati observat ceva in neregulă si vi se confirmă diagnosticul, aveți tăria adultului si nu faceți caz de asta… Un bunic era sa faca apoplexie cand fata lui i-a zis “Ti-am zis ca o sa te moștenească pe tine si pe unchiul!” iar copilul a inceput sa plângă, cred ca se vedea bietul de el batran si pe moarte.
Eu deja am o vorbă pe care o spun tuturor legată de asta “Doamnă, dacă eu cu minus 4 sunt handicapată dar sunt doctor in medicină, apoi cred că sunt fericită așa, imperfectă!”. Ganditi-vă ca tot dumneavoastră veți conduce un tratament sub indrumare medicului, dar cel mai important aspect este legat de impactul tuturor semnalelor pe care le trimiteti asupra copilului. Si de aici Îi stirbiti increderea in el, că e prea putin asa cum este… imperfect! Iar a purta ochelari in lumea asta nu mai este o dramă ci o modă!
Asadar când aveti micul pui de față încercați să vă abtineti să dati ochii peste cap, sa strigati la partener” E vina ta! Tu ii lași la tabletă!” sau sa va smulgeti la propriu parul din cap. In afară de lucrurile cu adevărat dramatice, cu boli incurabile, eu nu văd de ce ne apucă disperarea ca avem copiii “necorespunzatori”. De parcă eu corespund! Dar mă mandresc cu asta! Dovada e ca fiica mea cea mică vrea ochelari ca mami!