Am primit întrebarea asta când am postat prima oară poze cu copii la joacă printre aparatele mele…Povestea mea ca și miop începe în clasa I când m-a descoperit tata cu o întrebare capcană privind un semn de punctuație situat pe un panou la distanță considerabilă. De atunci a început nebunia…cred că vă imaginați că înainte de Revoluție nu aveai prea multe opțiuni de rame colorate pentru copii, aveam niste oribilități maro, grele si groase.
De atunci am urât ochelarii…Dar mai mult decât ochelarii in sine uram consultul oftalmologic. Primeam picături fără sa-mi explice cineva ca ma pot ustura puțin, eram trecută prin aparate necunoscute, iar pentru cine e născut inainte de ’89 cred că își amintește că nici vorbă de dioptron cu imagini drăguțe. Fratele meu, astigmat si el mergea mereu la exerciții ortoptice, măcar avea parte de niscaiva desene pe care le tot potrivea ( in rezidențiat am avut ocazia să vad cum arată , mie nu mi se arătau când mergeam cu el ” că n-aveam nevoie”).
Nu am avut multă vreme plăcere să merg la controale, tata este însă un om destupat la cap și de la primele aparate mai răsărite m-a transferat cu controalele în sistem privat unde era mult mai bine. Cred că de o morbidă curiozitate cu ce se întâmplă la aparate am devenit oftalmolog. De asta îi las pe copiii din clinică sa vadă ce face fiecare aparat, știu angoasa mea cu privire la necunoscutul unei consultații, uram să fiu considerată mică si neștiutoare si mai ales îmi imaginam scenarii groaznice de la faimoasele fraze “cititul mult iți strică ochii” sau “ dacă nu porti ochelari orbesti”.
Așadar dacă are cineva impresia că este o chestie de marketing când las copiii să umble creanga prin clinică si să umble la aparate se înșeală amarnic: este doar visul împlinit al unui copil ajuns adult. Și sunt foarte fericită cand ei sunt fericiți! Mă regăsesc cu plăcere in bucuria fiecăruia de a descoperi ceva nou! Nu-I așa că e minunat?
